Şi-un nemilos vânt de seară, rece şi pustiu, mi-a adus crunta veste: Eminescu se stingea, aşa cum se stinge lumina în amurg. Mi-am adunat toate lacrimile într-o singură privire şi am purces spre odaiţa care îi veghea tristul pat de suferinţă. Am pornit înspre Dânsul, ca să mă mai bucur de încă un surâs aflat la asfinţit.
Am pătruns în chilioara suferindă şi ea, în care umbre mişcătoare dansau pe pereţi. Eminescu m-a primit cu un zâmbet cald. Pe
chipul încă strălucind, se cuibărise însă, paloarea morţii.
Mi-a povestit până târziu, în noapte, despre toate visele sale irosite, despre planurile pe care nu a mai apucat să le ducă la bun sfârşit, despre murmur de izvoare, ciripit de păsări, despre lună, codru, flori de tei, despre iubire, despre moarte. Ştia că va pleca în curând dintre noi. Citeam în ochii Lui regretul că lasă atâtea lucruri minunate în urmă.
Mi-a mărturisit că va împărţi tot ce are acelora care l-au iubit pe el şi slova lui măiastră. "Voi lăsa celor care merită, crâmpeie din lumea asta, sufletul mi-l voi dărui vouă, frânturi din talentul meu voi da multor tineri dornici s-o apuce pe drumul pe care l-am parcurs şi eu. Am să te trec şi pe tine în testament".
Cântau adânc în noapte cocoşii, atunci când ne-am despărţit. Lacrimi îmi curgeau pe obraz, iar sufletul mi se perpelea de jale la gândul că poate era pentru ultima oară când îl mai vedeam pe Marele Eminescu. Şi totusi, destinul m-a mai adus încă o dată în faţa patului pe care bolea, chiar în ultima zi a existenţei Sale.
Era tot în amurg. Amurg de ziuă, amurg de viaţă, de legendă. Am pătruns timid în cămăruţa Sa. Purtam în suflet moarte, dar El trebuia să mă vadă vesel. Vesel nu aveam cum să fiu, dar încercam să-mi ascund durerea.
De cum m-a zarit, Eminescu a tresărit şi a rămas cu ochii atintiţi asupra mea. M-a luat uşor de mână şi mi-a spus cu glasul stins: "Mi-am făcut Testamentul. Am împărţit tot ce aveam: talent, sensibilitate, duioşie, totul, totul. Dar, vaiii, am uitat de tine. Nu mi-a mai rămas nici o fărâmă de talent, pe care să ţi-o dăruiesc".
M-a privit gânditor, trist şi preocupat. "Ştii, mai am ceva şi pentru tine, n-ai să rămâi cu mâna goală. Vei moşteni şi tu. Ţie îţi voi lăsa nefericirea-mi toată…….’’
Mi-a povestit până târziu, în noapte, despre toate visele sale irosite, despre planurile pe care nu a mai apucat să le ducă la bun sfârşit, despre murmur de izvoare, ciripit de păsări, despre lună, codru, flori de tei, despre iubire, despre moarte. Ştia că va pleca în curând dintre noi. Citeam în ochii Lui regretul că lasă atâtea lucruri minunate în urmă.
Mi-a mărturisit că va împărţi tot ce are acelora care l-au iubit pe el şi slova lui măiastră. "Voi lăsa celor care merită, crâmpeie din lumea asta, sufletul mi-l voi dărui vouă, frânturi din talentul meu voi da multor tineri dornici s-o apuce pe drumul pe care l-am parcurs şi eu. Am să te trec şi pe tine în testament".
Cântau adânc în noapte cocoşii, atunci când ne-am despărţit. Lacrimi îmi curgeau pe obraz, iar sufletul mi se perpelea de jale la gândul că poate era pentru ultima oară când îl mai vedeam pe Marele Eminescu. Şi totusi, destinul m-a mai adus încă o dată în faţa patului pe care bolea, chiar în ultima zi a existenţei Sale.
Era tot în amurg. Amurg de ziuă, amurg de viaţă, de legendă. Am pătruns timid în cămăruţa Sa. Purtam în suflet moarte, dar El trebuia să mă vadă vesel. Vesel nu aveam cum să fiu, dar încercam să-mi ascund durerea.
De cum m-a zarit, Eminescu a tresărit şi a rămas cu ochii atintiţi asupra mea. M-a luat uşor de mână şi mi-a spus cu glasul stins: "Mi-am făcut Testamentul. Am împărţit tot ce aveam: talent, sensibilitate, duioşie, totul, totul. Dar, vaiii, am uitat de tine. Nu mi-a mai rămas nici o fărâmă de talent, pe care să ţi-o dăruiesc".
M-a privit gânditor, trist şi preocupat. "Ştii, mai am ceva şi pentru tine, n-ai să rămâi cu mâna goală. Vei moşteni şi tu. Ţie îţi voi lăsa nefericirea-mi toată…….’’
