marți, 19 martie 2013

Nepreţuita mea avere

                                                                                                                                   Din harul Lui

Şi-un nemilos vânt de seară, rece şi pustiu, mi-a adus crunta veste: Eminescu se stingea, aşa cum se stinge lumina în amurg. Mi-am adunat toate lacrimile într-o singură privire şi am purces spre odaiţa care îi veghea tristul pat de suferinţă. Am pornit înspre Dânsul, ca să mă mai bucur de încă un surâs aflat la asfinţit.
Am pătruns în chilioara suferindă şi ea, în care umbre mişcătoare dansau pe pereţi. Eminescu m-a primit cu un zâmbet cald. Pe chipul încă strălucind, se cuibărise însă, paloarea morţii.
Mi-a povestit p
ână târziu, în noapte, despre toate visele sale irosite, despre planurile pe care nu a mai apucat să le ducă la bun sfârşit, despre murmur de izvoare, ciripit de păsări, despre lună, codru, flori de tei, despre iubire, despre moarte. Ştia că va pleca în curând dintre noi. Citeam în ochii Lui regretul că lasă atâtea lucruri minunate în urmă.
Mi-a m
ărturisit că va împărţi tot ce are acelora care l-au iubit pe el şi slova lui măiastră. "Voi lăsa celor care merită, crâmpeie din lumea asta, sufletul mi-l voi dărui vouă, frânturi din talentul meu voi da multor tineri dornici s-o apuce pe drumul pe care l-am parcurs şi eu. Am să te trec şi pe tine în testament".
C
ântau adânc în noapte cocoşii, atunci când ne-am despărţit. Lacrimi îmi curgeau pe obraz, iar sufletul mi se perpelea de jale la gândul că poate era pentru ultima oară când îl mai vedeam pe Marele Eminescu. Şi totusi, destinul m-a mai adus încă o dată în faţa patului pe care bolea, chiar în ultima zi a existenţei Sale.
Era tot
în amurg. Amurg de ziuă, amurg de viaţă, de legendă. Am pătruns timid în cămăruţa Sa. Purtam în suflet moarte, dar El trebuia să mă vadă vesel. Vesel nu aveam cum să fiu, dar încercam să-mi ascund durerea.
De cum m-a zarit, Eminescu a tres
ărit şi a rămas cu ochii atintiţi asupra mea. M-a luat uşor de mână şi mi-a spus cu glasul stins: "Mi-am făcut Testamentul. Am împărţit tot ce  aveam: talent, sensibilitate, duioşie, totul, totul. Dar, vaiii, am uitat de tine. Nu mi-a mai rămas nici o fărâmă de talent, pe care să ţi-o dăruiesc".
M-a privit g
ânditor, trist şi preocupat. "Ştii, mai am ceva şi pentru tine, n-ai să rămâi cu mâna goală. Vei moşteni şi tu. Ţie îţi voi lăsa nefericirea-mi toată…….’’

joi, 27 decembrie 2012

INTERVIU CU ÁLTER ÉGO

Octavian Puie este unul dintre poeții români cu o personalitate foarte puternică, înzestrat cu o inteligență superioară și cu o bogăție interioară deosebită. Mai presus de aceasta, este omul cu o importanță capitală în formarea mea. Așadar, i-am pus câteva întrebări pentru a afla mai multe despre el, despre împlinirile, eșecurile și aspirațiile sale.

Elena Cucoș: Octavian, dacă ar fi să te caracterizezi în trei cuvinte, care ar fi acestea?
Octavian Puie: Patriot, melancolic, singuratic.
Elena Cucoș: Ce ai învățat despre tine în toți acești ani?
Octavian Puie: Că nu am reușit să mă cunosc nici măcar eu. Am rămas un mister și pentru mine.
Elena Cucoș: Care a fost cea mai importantă lecție de viață în afara școlii?
Octavian Puie: O lecție de iubire curată, predată de către blonda de la Sângerei.
Elena Cucoș: Care a fost cel mai frumos lucru care te-a marcat pentru totdeauna?
Octavian Puie: Noaptea dintre ani, când am ințeles că, totuși, există iubire.
Elena Cucoș: Ce apreciezi tu cel mai mult la un om?
 Octavian Puie: Discreția.
Elena Cucoș: Care este cel mai mare ideal spre care tinzi? Ce anume ai dori să realizezi astfel încât să simți că ai o viată împlinită?
Octavian Puie: În momentul în care îmi voi spulbera existența, să las regrete în urma mea.
Elena Cucoș: De-a lungul existenței, ai realizat ce ți-ai dorit sau ambițiile tale s-au schimbat?
Octavian Puie: Mă consider un ratat.
Elena Cucoș: Cum se explică aceasta?
Octavian Puie: Câtă vreme n-am reusit să mișc din loc munții, se cheamă că șirul eșecurilor a fost mai lung decat cel al succeselor.
Elena Cucoș: Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ce schimbări ai face în viața ta?
Octavian Puie: Viața-mi risipită, scuipă pe regrete. N-aș schimba nimic, doar în locul eroului principal aș pune pe altul.
Elena Cucoș: Care este cea mai mare greșeală pe care ai facut-o?
Octavian Puie: Nu trebuia să iau locul surorii mele. Era mai bine pentru toți să ram
ână ea. Am uzurpat locul pe care l-a lăsat plecând de foarte timpuriu din lumea asta. Trebuia să ramâna ea și sa dispar eu.
Elena Cucoș: Ce este fericirea pentru tine?
Octavian Puie: Regret, n-am studiat limbile exotice. Din ce limbă este acest cuvant? Îl aud pentru prima dată.
Elena Cucoș: Care este slăbiciunea ta cea mai mare?
Octavian Puie: Plăcerea erotică a Elenei. S-o știu implinită.
Elena Cucoș: Cine este Elena?
Octavian Puie: Cea care a întors mersul anotimpurilor, aducând după toamnă, primăvara.
Elena Cucoș: Care sunt valorile în cazul cărora nu ai vrea să faci niciun compromis?
Octavian Puie: Viața și fericirea ei.
Elena Cucoș: Cum îți evaluezi abilitatea de a face față conflictelor?
Octavian Puie: De la lamentabil la sublim, cu indiferență.
Elena Cucoș: Dă-mi un exemplu concret în care ți-ai folosit judecata și logica pentru a rezolva o problemă.
Octavian Puie: Au fost momente în care credeam că propriile mele trăiri erau cele mai importante. Dupa scurte reflectări, am realizat că ceea ce își doreste Elena este și dorința mea. Așa s-a reașternut liniștea, risipind furtunile.
Elena Cucoș: Ai o gamă întreagă de poezii în care este predominantă tema morții. Din ce trăiri sunt nascute aceste poezii?
Octavian Puie: Doar nefericirea naște versuri memorabile.
Elena Cucoș: Care este poezia scrisă de tine, la care ții cel mai mult?
Octavian Puie: ''Mai ard luminile-n oraș'', ''Requiem'', ''Plouă pe amintirile noastre pustii'', ''Fără predicate''. Și altele.
Elena Cucoș: Ce proiecte de viitor ai, pe linia împlinirii vieții tale?
Octavian Puie: Mai am un singur obiectiv de atins: Elena.
Elena Cucoș: Dar pe linie literară?
Octavian Puie: Să-mi adun paginile rătăcite în tomuri și gandurile risipite, în cuvinte, pe pagini.
Elena Cucoș: Cum te vezi peste 10 ani?
Octavian Puie: Ca parte a unui organism numit Elena.
Elena Cucoș: Aici întrebările mele au luat sfârșit. Îți mulțumesc pentru timpul acordat și îți doresc multe realizări pe mai departe, multă baftă și FERICIRE!
Octavian Puie: Timpul acordat ție, abia începe....................