AUTOGRAF

Trist ca omul acela

nu e nimeni...

Cum l-au lovit una cate una

intrebarile lumii,

din undele spumii

de valuri,

pe maluri,

cand singura scapara luna...

Ce trist e omul acela.

Singur pe lume ca omul acela,

nu mai e nimeni

atata de singur!

Si-l dor pe suflet doar amintirile...

Poate daca n-ar fi amintirile

pe-atata de frumoase,

n-ar fi nici plecarile

sarbede, dureroase.

Daca n-ar fi privirile-acelea-napoi,

sau, chiar daca privind, am vedea doar noroi,

iar ploile reci n-ar curge pe suflet lovit,

n-am plange intruna, n-as plange atat.

Trist ca omul acela

nu mai e nimeni, nu-i nimeni.

El plange-n uitare, cad lacrimi pe frunze uscate...

Doamn...! Doamne...! m-am imbolnavit ingrozitor

de singuratate...